loving yourself is like loving a dead

imi amintesc foarte clar zilele de iunie in care decisesem ca e timpul sa nu mai simt nimic. absolut nimic. pe intuneric, bajbaind ca un emo kid de prost gust, cu parul foarte lung din care picura apa amestecata cu parfum si muschii moi de la cele cateva zile in care nu mai mancasem nimic, intr-un tricou rupt la umar si cu un caiet imens- cu foi galbene- pe genunchi, ziceam ca-mi concep marea si decisiva capodopera. din care am ales abia cateva faramituri incoerente carora le-am zis "toate ceasurile", un poem dezlanat si sufocat de retorisme. faceam ceva ce aducea mai degraba cu o jalnica si total neprofesionista sedinta de spiritism pe care-o garnisisem cu simboluri capatand sens - si-acela partial- doar in mintea mea. era ca si cum, pitite printre organe vitale, as fi incercat sa scot la iveala fantome monstruoase de oameni, flori presate, foi cu patratele pe care copiasem poezii tur-retur, animale (un anume caine orb pe care l-am mangaiat in curtea unui hotel si pe care am fost foarte convinsa ca, involuntar, l-am mancat in aceeasi seara pe post de gordon bleu, la cina). nu cred in transe, anse si alte minunatii de acest fel. nu cred in scrisul terapeutic si nici in orgasme estetice. in frumusetea straina ca un briceag cu prasele de sticla cu care abia astept sa-mi ranesc inima. ce cautam acolo nu era poezia care s