Eu nu stiu totul

Buna ziua, bine ati venit pe la mine. Urata rau, vremea, nu-i asa? Stiu ca e iarna, dar…e o iarna urata. Nu, nu vreau zapezi, zloate sau ghiata pe trotuare, doar un cer mai senin. Dimineata, pe scurtul drum catre Biserica, nu am intalnit pe nimeni pe strada, si era asa intunecat, de ziceai ca e inca noapte. Cat pe ce sa strig cuiva, plecat in papuci dupa paine:”tanti, e azi duminica, sau nu?” Sau: “suntem, dumneavoastra, eu si sotul, singurii supravietuitori dupa o catastrofa de care am uitat eu?” Asa o ceata… A treia, mai norocoasa? Maine, merg iar in oras, poate-poate nimeresc si eu bomboane mai bune de oferit de Sfantul Ioan, ca-n primele doua cutii, am descoperit ba ca nu erau ambalate, deci, si-ar fi murdarit doamnele degetele, ba ca, sub glazura de ciocolata, caramelul este pietroi. Ma si vedeam spunand fiecarei enoriase sexagenare sau septuagenare: “nu va grabiti sa muscati din bomboana, intai sugeti-o, sa nu aveti vreo problema cu dintii / proteza” (imi cer mii de scuze). Asadar, fiind sarbatoare, nu pot pregati nimic. Nu-mi ramane decat sa nu mai dau gres si sa cumpar bomboanele ideale. Eu nu stiu totul Nu ma preocupa cu adevarat, dar ma pune putin pe ganduri omul care spune ca lui nu trebuie sa-i spui, stie el mult mai bine, totul. Eu nu stiu mai nimic si, sincer, m-ar ingrozi sa le stiu pe toate, cel putin din doua motive: as fi impovarata peste puterile mele intelectuale si emotionale de toate acele informatii, si, m-as plictisi teribil, cat as mai avea de trait, cunoscand deja “totul”. Eu nu stiu totul, nu mi-e rusine sa recunosc. Si nici nu vreau sa stiu nimic in plus fata de ce imi este necesar a cunoaste pentru a ma descurca onorabil in viata domestica si cea sociala. Citesc dintotdeauna, invat permanent, dar nu stiu totul, si asta nu ma complexeaza. Inteleg ca nu e rolul meu sa stiu mai mult decat stiu, si-mi recunosc limitele. Mi se pare ciudat sa nu te mai mire nimic, sa nu te mai indoiesti de nimic, pentru ca ” totul este asa cum stii tu”. Trist, nu-i asa?